Atacul de panică sau „Frica de frică”

Vorbim despre atac de panică atunci când apare un episod  brusc și distinct de disconfort intens și/sau frică, însoțit de diverse simptome fizice și cognitive.

Ca și simptome fizice amintim aici  palpitații, tremur, senzația de sufocare, nod în gât, durere în piept, greață, amețeală, furnicături, valuri de căldură, senzația de leșin. Ca și simptome cognitive întâlnim  frica intensă  de a pierde controlul, frica de moarte, teama de a înnebuni,însoțite de nevoia imperioasă de a fugi sau scăpa din situația respectivă.

 Aproape fiecare dintre noi simte uneori anxietate. Însă în timpul atacurilor de panică, anxietatea este atât de intensă, încât o putem interpreta eronat ca fiind un semn că avem un atac de cord sau altă problemă medicală, că înnebunim sau că ne pierdem total controlul.

Tulburarea de panică este numită și „frica de frică”, deoarece persoanele care suferă de această afecțiune ajung să se teamă de simptomele fricii și interpretează simptomele respective ca fiind semne că li se va întâmpla ceva foarte, foarte rău.

Frica apare în general atunci când suntem într-un pericol real și servește ca semnal de alarmă, astfel încât noi să ne protejăm de pericol. Simptomele fricii (palpitații, respirație intensă, etc.) sunt menite să ne ofere energia de a fugi de pericol ori de a-l înfrunta (reacția corpului „luptă-sau-fugi”). De exemplu, inima bate cu putere atunci când suntem în pericol, pentru a pompa mai mult sânge cu oxigen. Oxigenul ne dă mai multă energie ca să fugim ori să luptăm în caz de pericol. Aceasta este o reacție firească la un pericol real, este o „alarmă reală” și ea este înrădăcinată în organismul nostru de mii de ani.

 În atacul de panică însă, organismul crede că suntem în pericol, deși nu există niciun pericol real care să ne amenințe. Atunci când frica apare în absența pericolului, noi spunem că este o „alarmă falsă”. Este asemenea unei alarme de incendiu care pornește cu toate că nu există niciun foc prin preajmă.

 Cu timpul, această alarmă falsă devine o „alarmă învățată”, ceea ce înseamnă că începeți să vă temeți tocmai de simptomele fricii.

Astfel, începeți să credeți că este periculos să faceți atacuri de panică, pentru că, asta înseamnă că se petrece ceva rău cu dumneavoastră. Dar pe măsură ce începeți să percepeți aceste atacuri ca fiind situații periculoase, vă provocați o teamă și mai puternică sau, și mai multe atacuri de panică în viitor, în încercarea de a face față falsului pericol.

Paradoxul în tulburarea de panică este că începeți să vă temeți chiar de simptomele menite să vă apere de pericol. Convins fiind, că sunteți în pericol, creierul produce din ce în ce mai multă frică (sau mai multe atacuri de panică), deoarece „nu realizează” că, de fapt, vă temeți tocmai de simptomele fricii și că, în momentul respectiv, nu există niciun pericol real.

 Deoarece cred că atacurile de panică sunt periculoase, persoanele care suferă de tulburarea de panică încep să se îngrijoreze în legătură cu atacurile pe care le-ar putea suferi în viitor. De asemenea, ele încep să se teamă și să evite tot ceea ce aduce cu simptomele panicii și induce senzații similare, cum ar fi: căldura, exercițiile fizice, lumina soarelui, emoțiile plăcute sau entuziasmul, excitația sexuală, furia etc. Persoanele suferinde de tulburare de panică încep să își concentreze atenția asupra acestor senzații interne: „Inima îmi bate cu putere – sunt pe cale să fac un atac de cord.” sau „Mă simt foarte slăbit și amețit – o să leșin.”. Multe persoane cu tulburare de panică trec prin stări de panică și în timpul somnului.

 Numeroase persoane diagnosticate cu tulburare de panică suferă și de agorafobie. Acestea se tem de locuri sau situații din care ar putea scăpa mai greu, dacă ar avea un atac de panică – de exemplu, „S-ar putea să fac un atac de panică în metrou și să leșin în fața tuturor”. Ele evită să iasă singure din casă, evită magazinele, trenurile, avioanele, podurile, înălțimile, tunelurile, spațiile deschise, șofatul, ascensoarele și altele asemănătoare. Cei care au agorafobie se tem că vor suferi un atac de panică în situațiile menționate și de aceea se străduiesc, fie să evite, fie să scape din aceste situații -de exemplu, „Trebuie să ies de aici.”.

 De fapt, încercarea de a evita și de a scăpa din situațiile anxiogene sunt cele mai importante mecanisme de coping, de siguranță, folosite de indivizi în confruntarea cu anxietatea. Atunci când situațiile acestea nu pot fi evitate, ei recurg la diverse modalități pentru a se simți „în siguranță” (de exemplu, poartă la ei o sticlă cu apă, medicamente).

De asemenea multe dintre persoanele cu tulburare de panică se bazează pe „persoane de siguranță” care să îi însoțească în caz că au un atac de panică, care să îi ajute să „evadeze” din locurile publice sau să primească ajutor medical. Ele nu pot să rămână singure ori nu pot să șofeze singure pe autostradă, prin urmare „se agață” de aceste persoane. De exemplu, cazul unei femei care merge la cumpărături în hipermarket, doar dacă este însoțită de soțul ei.

 Ca rezultat, ele pot deveni o povară uriașă pentru persoanele de siguranță, care pot fi părinții, partenerii de viață sau copiii. Iar acest lucru afectează exact relația, pe care, indivizii suferinzi de tulburare de panică o consideră vitală pentru ei. Din cauza fricii de a nu suferi un alt atac de panică, unele persoane ar putea să se ferească de exprimarea asertivă în cadrul relațiilor apropiate,să își exprime clar nevoile, pentru a nu fi abandonate și sentimentul de neajutorare ar apărea în consecință.

Deși comportamentele lor de siguranță s-ar putea să fi împiedicat sau redus timp de luni întregi apariția atacurilor de panică, persoanele cu tulburare de panică și agorafobie resimt în continuare aceeași îngrijorare în legătură cu un posibil atac.

Ca urmare a comportamentelor exagerate de evitare, mediul lor de funcționare devine din ce în ce mai restrâns. Teama de a suferi atacuri de panică în locuri publice limitează în mod drastic abilitatea acestor persoane de a socializa. Evită să meargă la restaurant, la cinema sau chiar să se îndepărteze mai mult de câteva străzi de casă.

Din cauză că viața le este restricționată, mulți indivizi cu tulburare de panică și agorafobie devin depresivi, suferă de anxietate cronică și recurg la automedicație cu alcool sau antidepresive.

 Mai mult decât atât, în ciuda faptului că eforturile lor au succes pe termen scurt, pe termen lung, ele întăresc de fapt convingerea acestor persoane că sunt în pericol și că trebuie să se protejeze.

Majoritatea oamenilor își interpretează greșit simptomele de panică drept semne ale unei boli fizice sau psihice grave sau drept pierderea controlului. Ar putea crede că, de fapt, suferă de o boală cardiacă sau de schizofrenie, că își vor pierde contactul cu realitatea, vor leșina ori vor suferi un accident vascular cerebral sau că vor păți alte astfel de lucruri înfricoșătoare. Indivizii cu tulburare de panică și agorafobie se tem și de faptul că atacurile de panică ar indica o anumită slăbiciune ori un defect, iar din această cauză devin deprimați, dependenți și ajung să se critice.

Persoanele cu tulburare de panică și agorafobie au convingeri nerealiste și în legătură cu anxietatea, cum ar fi „Orice fel de anxietate este dăunătoare” și „Trebuie să  scap imediat de anxietate”. Alții cred că situația lor nu se va îmbunătăți niciodată, deoarece suferă de atacuri de panică și agorafobie de mulți ani, iar terapia tradițională nu i-a ajutat cu aceste probleme sau nu au fost tratate corespunzător. Fie li s-a spus că „ nu au nimic”, fie că sunt „doar anxioși”.

Pentru reușita intervenției terapeutice, este esențial ca clienții să înțeleagă că tulburarea de panică și agorafobia răspund foarte bine la tratament. Mulți clienți anxioși apelează frecvent doar  la medicația psihotropă. Această manieră de tratament îi  împiedică însă, pe cei mai mulți, să înțeleagă ce li se întâmplă sau să încerce și alte metode alternative pentru a se elibera de anxietate. Mai mult, tratamentele medicamentoase au efecte secundare neplăcute și, de multe ori, simptomele anxietății reapar imediat ce individul a încetat tratamentul.

Terapia are rolul de a „reînvăța” creierul că situațiile temute nu sunt periculoase, că atacurile de panică sunt simptome inofensive ale fricii și că nu este nevoie de comportamente de siguranță. Familiarizarea cu terapia și înțelegerea naturii panicii sunt componente esențiale ale demersului terapeutic.

Terapia cognitiv-comportamentală, cu sau fără tratament medicamentos, s-a dovedit extrem de eficientă în tratamentul tulburării de panică și agorafobiei. Acest tip de terapie îi ajută pe clienți să-și corecteze miturile, concepțiile greșite și judecățile incorecte legate de aceste tulburări. Ei sunt ajutați să accepte faptul că suferă de o afecțiune care poate fi tratată folosind strategii psihoterapeutice și să înțeleagă că ea poate fi abordată în mod eficient, fără să necesite o terapie îndelungată.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *